Mont Blanc

Acum doi ani am avut o tentativa nereusita de a urca pe Mont Blanc si am ramas cu un OF mare...asa ca nu am ezitat nici o clipa la propunerea lui Mihnea de a incerca sa-l urcam impreuna in vara asta. 

Drumul cu masina din Londra pana in Chamonix a fost lung si obositor, o noapte si o jumatate de zi, iar ultimele cumparaturi necesare ascensiunii ne-au impiedicat sa urcam direct cu telecabina sper Aguille du Midi (3842m), asa ca inca o noapte in masina, de data asta in Chamonix cu privirile atintite sper impunatorul Mont Blanc.

Intarzierea a fost buna caci ne-a permis sa ajungem si la institutul meteo sa luam prognoza pentru urmatoarele zile...nu prea buna...se anuntau ninsori si vant puternic. Au fost anuntate si cateva victime...dar nu ne-am lasat descurajati, in definitiv, timp aveam. Rucsacul meu, cu toate ca am triat la maxim si am luat strictul necesar, ma depasea si de data asta cu mult; mi-am adus aminte de vorbele cabanierului de la Gentiana <<Am vazut o ranita umbland...>> asa si eu. Sus am intalnit doi romani care asteptasera de o saptamana un pic de vreme buna si tocmai se hotarasera sa coboare si sa incerce pe ruta Gouter. Noi am ramas fermi pe pozitia noastra.

Pe tot drumul cu telecabina privelistea a fost superba si cand ne-am dat jos era si mai si. Ne-am echipat cu coltari, ne-am legat in coarda si pornim coborarea pe creasta destul de abrupta. Privelistea ma fascineaza - ma opresc si fac o poza, doua...cand sa plec, pleaca daca ai cu ce, caci batul meu o luase de unul singur la vale si se oprise cu vreo 10 m mai jos. Eu l-as fi lasat acolo, dar Mihnea a coborat totusi dupa el, eu ramanand infipta bine in zapada pe partea cealalta a crestei.

Ne continuam drumul si cand Mihnea se opreste sa schimbe doua vorbe cu alti alpinisti, eu sa fac o poza. Asigur tot: bat, piolet, pe mine, scot aparatul si...il scap; nefiind legat de nimic, e randul lui sa o ia la vale si al meu sa alerg dupa el cu Mihnea tras in coarda dupa mine. Am reusit sa-l prind. Norocul meu! Dar de atunci am hotarat ca aparatul sa stea doar la Mihnea si uite asa apar doar eu in toate pozele.

Ajungem in saua Col du Midi (3542m) unde ne instalam cortul intr-o platforma deja amenajata. Avem in fata noastra Mont Blanc du Tacul. Vremea este buna, nu bate vantul, e soare, asa ca ne hotaram sa facem un traseu: Arrete du Cosmique (300m diferenta de nivel, altitudine 3842m, panta 60 grade) un traseu mixt stanca-zapada. Dupa 4 ore, in fata ultimului tanc de urcat hotaram sa scurtam traseul si o luam la vale pe un culoar destul de abrupt. Se insera si vremea dadea semne de inrautatire. Vantul puternic si mai ales bubuitul seracurilor cazand ne-a facut sa ne cam cutremuram in cort. Dimineata am avut surpriza sa constatam ca din cele 7-8 corturi care fusesera seara alaturi de noi, ramaseseram singuri! Vremea rea ne-a tinut 4 zile, iar vantul foarte puternic ne-a impiedicat sa stam prea mult timp pe afara, asa ca, zilnic mergeam cateva ore la refugiul Cosmique (3613m) pentru a ne mai dezmorti picioarele, a juca Canasta si a mai povesti cu ceilalti alpinisti si ei in asteptare de vreme buna care nu a intarziat prea mult sa vina. Dupa prima zi senina ne-am hotarat sa plecam noaptea sper varf.

Ne-am retras la ora 5 in cort, nu inainte de a cumpara ceva de mancare de la refugiu, caci dupa atatea zile nu mai prea aveam mancare sau gaz. Cortul era jumatate ingropat in zapada si cu toate ca Mihnea seara s-a chinuit sa-l dezgroape, noaptea ne-a mai luat ceva timp sa-l scoatem din gheata. Planul era sa plecam pe la ora 1:30, insa am reusit abia pe la 4. Imaginea din fata noastra era uimitoare, in intunericul ce ne inconjura se vedea numai "autostrada" de lumini a celor care urcau pe Mont Blanc de Tacul. Pornim hotarati si nu dupa mult timp reusim sa-i ajungem din urma pe ultimii din coloana si in coloana am mers pana pe Epaule de Tacul (4100m). La inceput urcusul mi s-a parut greu, dar pe masura ce inaintam parca devenea tot mai accesibil. Portiunea asta este cea mai periculoasa de pe ruta Trois Monts din cauza seracurilor imense de pe toata panta care mie toate mi se pareau ca stau sa pice. Aveam impresia ca ne miscam asa de incet, dar era doar o impresie caci in 1:45 am ajuns in varf pe Epaule de Tacul, chiar in zori ca sa ne desfatam cu rasaritul soarelui si o gura de ceai fierbinte.
De acolo, traseul cobora putin, apoi urma urcusul spre Breche Maudit (4400m), partea tehnica a traseului, 365m diferenta de nivel, panta 45 grade. Frigul, vantul, miniavalansele se seracul care s-a prabusit la doar cativa metri de noi ne-a determinat sa nu stam nici o clipa si cu toata viteza de care eram in stare, sa depasim portiunea; zapada care venea de sus acoperea pana si urmele lui Mihnea pana ajungeam eu la ele. Ajungand la o platforma mica, unde vantul parca era mai pototlit, ne intalnim cu niste italieni care se intorceau...dupa fata lor, nu urcasera pe varf. Au incercat chiar sa ne intoarca si pe noi din drum, spunandu-ne ca e imposibil de urcat din cauza vantului si ca toti se intorc...noi insa, sceptici, ne-am mentinut pozitia. A urmat cea mai abrupta portiune din traseu-60 grade, dar a fost portiunea care mi-a placut cel mai mult. Ocolim corzile fixe puse de ghizi si in scurt timp ajungem pe Breche Maudit, unde intr-adevar batea un vant foarte puternic...dar, pentru prima data vedem Mont Blanc-ul in fata noasrta, asa ca pornim hotarati pe o traversare cu mult prea mult trafic pentru gusturile noasrte. Lasam in urma gloata si inaintam pe o platforma, unde vantul incepe sa devina de-a dreptul violent, incat mergeam cam 3 pasi inainte si 2 inapoi. In Col de Brevna intalnim un grup de francezi care ne zice ca e prea periculos, sa nu mergem mai departe, toata lumea se intoarce, vantul fiind mult prea puternic. M-am uitat la Mihnea si din priviri ne-am inteles ca nici gand sa ne intoarcem.

Era totusi doar 8 dimineata, era senin, nici macar o scama de nor pe cer, de ce ne-am intoarce? Asa ca, luptandu-ne cu vantul am pornit pe ultima portiune de urcus care desigur mi s-a parut lunga si cea mai grea. Trebuia sa infig bine pioletii in zapada pentru a nu fi daramata de vant. Un pas si inca unul, stangul, dreptul, pioletul, Mihnea in fata mea, iar stangul...nu mai pot...ma opresc sa respir, parca se terminase si aerul, hai inca un pic...Mihnea dispare dupa un damb, trebuie sa-l ajung si cum mergeam tot cu capul in jos nici nu am observat ca de fapt am ajuns pe varf!!! ieiiii!! Sunt sus la 4810m!! sus, sus de tot!!! S-a dus si oboseala, a revenit si aerul, inima s-a linistit la locul ei, doar vantul puternic ma mai deranja din admirarea privelistii. Ce frumos, nu ne mai saturam sa privim in jur; greutatea ultimei parti a urcusului ne face sa savuram si mai mult reusita.
Am mai fi tot stat acolo daca nu ne gonea vantul ala imposibil; am inceput coborarea abrupta si periculoasa, cautam sa fiu atenta la fiecare pas ca nu cumva sa alunec sau sa ma agat de ceva cu coltarii. Mihnea nu mai vede cu ochiul drept - initial am crezut ca i s-au aburit ochelarii dar mai apoi cand am ajuns la refugiu am constatat ca in continuare vede in ceata -  probabil din cauza vantului puternic. Inainte de a ajunge la refugiu, facem o pauza pe o mica platforma, cand un finlandez ne abordeaza cu rugamintea sa-l ducem la refugiu caci se simte foarte foarte rau si ceilalti doi cu care era isi continuasera ascensiunea. Ce sa facem, l-am legat in coarda intre noi si am pornit la vale cu el cu tot pana la refugiul Vallot (4362m), unde se intalneste cu alti finlandezi, iar noi ne continuam coborarea spre urmatorul refugiu Gouter la 3817m. Interminabila...urcusul a fost cum a fost, dar coborarea...deja ne taraim amandoi picioarele. Intr-un final ajungem la refugiu si suntem foarte bucurosi ca mai exista pe micuta platforma un loc si pentru cortul nostru. Nu mai avem gaz sa incalzim zapada sa bem...suntem inca deshidratati dar in sfarsit ne putem odihni. Vom adormi si vom uita de sete...ha! dar subconstientul lucreaza, stie ca mi-e sete...si uite ca am un mar mare, frumos si mai ales zemos...il rup in doua, ma ridic sa-i dau o jumatate lui Mihnea, deschid ochii si nu mica mi-a fost mirarea sa vad ca nu am nimic in maini...cata dezamagire...inapoi la somn!

In dimineata urmatoare coboram pe panta ce duce spre refugiul Tete Rousee (3167m). Acum doi ani cand incercasem sa urcam pe Mont Blanc, o luasem invers si imi aduceam aminte de refugiu, dar acum cand am ajuns nu mai recunosteam nimic. Acolo unde atunci era numai zapada, acuma erau numai bolovani ce stateau gata sa se rostogoleasca in capul celor de jos, asa ca ne miscam cat mai repede pe sectiunile foarte friabile si cu roci instabile. Ajungem si la portiunea cea mai periculoasa din traseu unde isi pierd viata jumatate din victimele Mont Blanc-ului: un culoar de 20 m latime cu bolovani, zapada si gheata, prin care se pravalesc de sus pietricele, pietre, bolovani...Sansele sa te loveasca sunt foarte mari (ruleta ruseasca, cam asa). Mihnea trece primul, asigurandu-si coarda de cablul intins dintr-o parte in cealalta a culoarului. Inaintea mea pornesc doi sloveni grabiti; am inteles de ce mor atatia acolo: unul in spatele celuilalt, fara casti, fara coarda si neasigurati de cablu. Normal ca nici nu au ajuns la jumatatea culoarului si au si inceput pietrele sa cada. S-au ghemuit amandoi si norocul lor ca bolovanii i-au nimerit numai in rucsaci. Au reusit pana la urma sa treaca; mi s-au cam inmuiat genunchii vazandu-i pe ei. Asa ca m-am asigurat cat am putut ca nu cad pietre si am luat-o la fuga fara sa ma opresc pana pe partea cealalta. De data asta sigur fuga nu era rusinoasa ci doar sanatoasa! Am pornit la vale, mai departe, si nu ne-am oprit pana la un parau - in sfarsit apa!!! Eram numai noi si caprele care ne adapam cu satisfactie din izvor...nu conta, era apa; nici caprele nu s-au simtit deranjate de prezenta noasrta. Un pic mai la vale ne astepta trenuletul sa ne duca la telecabina spre Les Houches. Apoi aveam de ocolit tot muntele caci urcand pe partea cealalta, masina noasrta ramasese in Chamonix. Am pornit usor la pas pe drum in speranta ca ne va lua imediat cineva cu masina...mda, imadiat...pe la jumatatea drumului.

Peripetia noastra nu se incheie aici, caci ajungand in Chamonix, nu mica ne-a fost uimirea constatand ca am lasat farurile aprinse la masina si apoi cheile in portbagaj si ca era duminica seara...dar asta deja e alta poveste....neesentiala.

Ioana